12 Pilde și Povești Cu Tâlc

Adevăr sau minciună

Un tânăr 1-a întrebat pe duhovnicul său:
Aş vrea să cunosc cât mai multe despre credinţă şi religie. Am citit multe cărţi, dar nu ştiu care sunt adevărate şi care nu. Unele spun într-un fel, celelalte altfel, eu ce să mai cred?
Fiule, cea mai mare ispită este cea care îţi încearcă credinţa cu tot felul de ic frumos spuse, dar golite de duh. Ţi-ar plăcea ca cineva să-ţi dăruiască un măr tare: moş, dar când vrei să-1 mănânci să vezi că înăuntru-i tot viermănos şi stricat? Ar: fi mărul acela bun de ceva? Aşa sunt şi unele cărţi: ţin mintea ocupată cu tot felul idei, dar nu hrănesc şi sufletul.
Citeşte cât mai mult, dar caută să fii asemenea albinelor, ce trec din floare în floare şi culeg doar nectarul, nu şi alte lucruri inutile. Culege şi tu, la rândul tău, nectarul căiţilor, caută ce-i folositor în ele şi, de vei şti să găseşti adevărul în cărţi, vei şti să-1 găseşti şi în viaţă.
Păgânii spun că religia, credinţa nu este logică. Dar, de fapt, credinţa este mai presus de logică. Mintea noastră judecă după cele lumeşti şi nici pe acestea nu-i în stare să le cuprindă. Cele cereşti nu pot fi găsite astfel. Nu căuta cu mintea ceea ce trebuie să cauţi cu sufletul, fiindcă cele ale sufletului numai cu sufletul le poţi afla. Şi ţine minte: degeaba citeşti despre credinţă, dacă nu trăieşti în credinţă!
“Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu. ” ( Sfântul Irineu )

Ajutor dezinteresat

Într-o seară, un tânăr se întorcea acasă. Dar, din cauza întunericului ce se lăsase, s-a împiedicat de un bolovan şi, căzând, s-a lovit destul de tare. Supărat foc, a plecat mai departe, dar un gând nu-i dădea pace. Ce căuta ditamai bolovanul în mijlocul drumului şi cum de nu 1-a văzut la timp? Aoleu, dar dacă mai trec şi alţi oameni şi păţesc la fel ca el? Chiar în acea clipă, tânărul s-a oprit şi, cu toate că se lovise destul de tare şi se grăbea să ajungă acasă, a făcut cale întoarsă până la bolovanul cu pricina pe care 1-a împins la marginea drumului. Acolo putea să stea oricât, că nimeni nu s-ar mai fi împiedicat de el. De-abia acum, tânărul nostru a plecat liniştit şi mulţumit spre casă. Rana pe care i-o pricinuise căzătura îl durea parcă mai puţin acum, când ştia că i-a scăpat, poate, şi pe alţii de la o suferinţă ca a lui.
Să ştii să te gândeşti şi la ceilalţi, înseamnă să ştii să trăieşti. Bucuriile celor de lângă noi trebuie să fie şi bucuriile noastre, iar durerile şi necazurile lor, trebuie să ne doară şi pe noi. Decât să ne purtăm fiecare de grijă, mult mai bine ar fi dacă fiecare ar avea grijă de ceilalţi.
Te-ai întrebat vreodată dacă n-ai trecut chiar tu pe drumul acela de pe tânărul a dat la o parte bolovanul? Fără să îl cunoşti,1 fără să te cunoască, fără să aştepte vreo mulţumire, omul acela ţi-a făcut un bine.
“Dragostea – rădăcina şi izvorul binelui. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Câinele şi pisica

Odată, un om stătea liniştit la masă, ospătându-se cu poftă din felurile pregătite.

La picioare, s-a aşezat câinele său. Uitându-se în ochii omului, câinele îşi spunea: “Dă, Doamne, să mănânce cu poftă stăpânul meu şi, după ce s-o sătura, să-mi
dea şi mie o bucăţică!”
în acest timp, s-a apropiat şi pisica. Privindu-1 pe om cum mănâncă şi gudurându-se pe lângă el, îşi spunea în sinea ei:
“Dă, Doamne, să orbească stăpânul meu, doar o clipă, să-i pot fura mâncarea!” Câinele aştepta să primească tot ce omul s-ar fi îndurat să-i dea, cunoscând bunătatea stăpânului său. Pisica însă pândea orice moment să poată fura, lăcomia
îndemnând-o să nu se mulţumească cu ceea ce ar fi primit.
Aşa este şi în viaţă. Unii dintre prietenii care ne înconjoară sunt asemenea câinelui, adică fideli şi devotaţi, răbdători şi sinceri. Alţii însă sunt asemenea pisicii: oricând cu un zâmbet pe buze, dar mereu cu răutate în suflet, aşteptând doar prilejul să fure şi să profite de pe urma ta.
Când ai în preajma ta prieteni adevăraţi, bucură-te pentru ei şi pentru prietenia voastră; când vezi însă că de tine se apropie şi cei asemenea pisicii, nu-i goni şi nu te purta cu ei aşa cum ar merita, ci roagă-te pentru ei şi încearcă, prin bunătatea ta, să îi Iaci şi pe ei mai buni.
“Suferiţi de pe urma unui om rău? Iertaţi-l, ca să nu fie astfel doi oameni răi!” (Fericitul Augustin )

Pentru un sac de bani

În timpul unui război, un colonel a fost rănit grav şi dus de urgenţă la cel mai apropiat spital, unde a fost îngrijit cât se poate de bine. Dar, după un timp, acesta observă că la celălalt capăt al salonului, se aflau două paturi cu bolnavi de care nimeni nu se apropia, nici măcar vreun doctor. O singură călugăriţă stătea mereu cu ei şi îi îngrijea cu multă dragoste, căutând să nu le lipsească nimic şi rugându-se neîncetat, întrebând de ce sunt bolnavii de la capătul salonului atât de izolaţi, colonelul a rămas mut de uimire, aflând că oamenii aceia suferă de o boală fără leac şi că în scurt timp vor muri. Nimeni nu se apropia de bolnavi de teamă să nu se molipsească.
Bine – a mai întrebat colonelul – dar călugăriţa care stă mereu împreună cu ei şi îi îngrijeşte?
Desigur că era sănătoasă – i-a răspuns un doctor, dar acum s-ar putea să se fi îmbolnăvit şi ea. Noi n-am lăsat-o să se apropie, dar ea a insistat spunând că cineva trebuie să-i îngrijească şi pe oamenii aceia.
Doamne, a mai exclamat colonelul, n-aş face aşa ceva nici pentru un sac plin cu bani.
Din celălalt capăt al salonului, călugăriţa 1-a auzit şi, întorcându-se spre colonel, i-a răspuns liniştită şi cu zâmbetul pe buze:
Nici eu n-aş face acest lucru pentru un sac cu bani. îl fac însă pentru o răs- plată mult mai mare. Pentru mulţumirea pe care o citesc în ochii acestor oameni sărmani pe care pot să îi ajut şi pentru răsplata pe care ne-o va da Dumnezeu fiecăruia dintre noi, după meritul nostru.
“Eşti desăvârşit atunci când, în locul tău, îl preferi pe aproapele. ” (Avva Iacov )

Harnicul şi leneşul

Într-o dimineaţă, un băiat s-a dus la bunicul său şi 1-a întrebat:
Bunicule, mereu spui că trebuie să fugim de păcate, dar cum să mă feresc eu de ispite?
E, nepoate, ia spune-mi tu mie, dacă un om ar vrea să vâneze o pasăre şi vedea chiar deasupra sa una zburând, iar ceva mai încolo, o alta stând pe creanga uni pom, în care din ele crezi că ar trage cu puşca?
Bineînţeles, bunicule că vânătorul şi-ar îndrepta arma spre pasărea ce stă creangă. Sunt mai multe şanse să o nimerească pe cea care stă, decât pe cea care ca săgeata prin aer.
Păi, vezi, băiatul meu …! Tot aşa sunt şi oamenii, asemenea păsărilor. eşti muncitor şi harnic, când eşti mereu preocupat să faci cât mai mult şi mai bine atunci diavolul nu poate să te atingă cu ispitele sale. Dar pe omul leneş şi delăsător diavolul cu uşurinţă îl ispiteşte, iar el cade imediat în păcat.
Omul nu a fost făcut de Dumnezeu ca să stea şi să piardă timpul, la voia întâmplării, ci să caute mereu să muncească cu spor şi cu tragere de inimă, fiindcă doar va afla linişte şi bucurie în viaţă.
“Mâinile la muncă, mintea şi inima la Dumnezeu!” ( Sfântul Teofan Zăvorâtul )

Lumina soarelui

Într-o seară, un copil 1-a întrebat pe părintele său:
Tată, spune-mi, te rog, cum se face că unii oameni sunt buni şi al1 i. De ce nu- s toţi la fel?
E, băiatul meu, vezi tu, toţi oamenii sunt fiii lui Dumnezeu. Şi aşa Dumnezeu ne iubeşte pe toţi, la fel trebuie şi noi să ne iubim unii pe alţii, fiindcă dragostea Domnului este ca şi lumina soarelui. Nu ne luminează şi ne încălzeşte soarele pe noi toţi, buni şi răi laolaltă? Nu?
Sufletele noastre ar trebui să fie pline de bunătate şi iubire. Dar, vezi tu, păcatele fiecăruia sunt asemenea norilor ce nu lasă razele binefăcătoare ale soarelui să i Păcatele sunt norii ce ne întunecă sufletul. Cu cât ai mai multe păcate, cu atât sufle tul tău este mai întunecat şi lumina dragostei lui Dumnezeu nu-ţi poate pătrunde inimă.
Sufletul omului este bucăţica de cer pe care fiecare o poartă în el. Pe acest ci trebuie să strălucească Soarele iubirii – Dumnezeu. Fiul meu, să te fereşti de păcate căci acestea se adună şi îţi întunecă viaţa, te fac rău şi egoist. Cel ce-şi păstrează în sine sufletul curat, se bucură mereu de dragostea Domnului, de linişte şi fericire.
“Nimic nu este atât de firesc pentru noi ca a fi în comuniune a avea nevoie unii de alţii şi a ne iubi unii pe alţii. (Sfântul Vasile cel Mare)

Sinceritate

În timpul războiului, viaţa era tare grea şi oamenii sufereau de foame. Dar un om bogat s-a hotărât să-i ajute pe cei sărmani şi a trimis vorbă în tot târgul că, din

ziua următoare, el va oferi pâine oricărui copil şi asta nici un ban. A doua zi, încă din zori, mulţi prichindei se strânseseră în faţa casei care locuia omul atât de bun la suflet. Când acesta a apărut cu nişte coşuri mari, plin| cu pâine, copiii s-au repezit, îmbrâncindu-se, lovindu-se, căutând fiecare să apuce pâine cât mai mare. Fiecare, cum punea mâna pe câte o pâine, o lua la goană, buci; că prinsese o bucată mai mare. Era acolo o hărmălaie …
Dar omul a observat că undeva, la marginea curţii, aştepta cuminte o fetiţă. După ce toţi ceilalţi copii şi-au ales ce pâini au vrut şi au plecat cu ele, fetiţa s-a apropiat şi ea de primul coş şi s-a uitat în el. Dar acolo nu mai rămăsese nimic. A căutat şi în cel de-al doilea coş, dar şi acesta era gol. Spre bucuria ei, pe fundul celui de-al treilea coş a găsit o pâinică mică, mică, pe care nici un copil nu o băgase în seamă. Fetiţa a luat-o, a mulţumit frumos pentru pâine şi a plecat spre casă.
Toată ziua a stat omul şi s-a gândit la cum se purtase acea fată şi, ca urmare, a dat poruncă la bucătărie să fie coaptă o pâine mică, dar în care să fie puşi 10 gal- beni. Apoi, dis de dimineaţă, a aşezat pâinica deasupra celorlalte pâini şi a ieşit iarăşi cu toate coşurile în curte, unde copiii deja se strânseseră şi aşteptau nerăbdători. Din nou s-au repezit şi s-au luat la harţă. La sfârşit, fetiţa noastră, care aşteptase cuminte, ca şi în ziua precedentă, s-a ales tot cu pâinea cea mai mică, singura rămasă. Şi de această dată, i-a mulţumit frumos omului şi s-a grăbit spre casă, unde mama ei o aştepta. Când s-au aşezat la masă şi femeia a rupt pâinea, ce să vezi?!, galbenii s-au răsturnat pe masă din aluatul proaspăt.
Vai, s-a speriat mama, ce să fie cu aceşti bani? Dacă banii au ajuns din greşeală în pâinea adusă de tine? Poate i-au căzut brutarului, în timp ce frământa aluatul. Ia-i şi du-i imediat înapoi!
S-a întors fetiţa la casa omului şi i-a dat acestuia toţi banii; spunându-i cum mama ei i-a găsit în pâinica primită. Privind-o cu drag, omul i-a răspuns:
Banii aceia nu au ajuns întâmplător acolo. După ce am văzut ieri cum ai avut răbdare şi cum te-ai mulţumit chiar şi cu mai puţin, am hotărât să te răsplătesc. Astăzi, am văzut şi cât eşti de cinstită, fiindcă ai fi putut păstra totul, dar tu mi-ai adus banii înapoi. Drept răsplată, în fiecare dimineaţă când vei veni să iei şi tu o pâinica, vei primi şi câte zece galbeni.
Doamne, ce bucuroasă a fost fetiţa! Nu ştia cum să-i mulţumească omului pentru atâta bunătate. S-a dus în fuga la mama ei şi i-a dat bănuţii, după care i-a povestit totul, iar mama a povăţuit-o şi de această dată, iar fata i-a urmat sfatul.
Aşa se face că, de atunci, în fiecare dimineaţă, când primea galbenii, fata se ducea în mijlocul celorlalţi copii şi împărţea cu ei toţi bănuţii. Ştia că şi ceilalţi au nevoie de milostenie la fel de mult ca şi ea.
“Sărăcia sau bogăţia nu pot învinge DRAGOSTEA, dar DRAGOSTEA poate învinge şi sărăcia şi bogăţia.” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Greutatea păcatelor

Trecând prin sat, un preot s-a întâlnit cu un ţăran care nu prea venea la biserică. Oprindu-1, i-a spus:
Fiule, de ce nu ai venit ieri la slujbă? Ai avut vreun necaz, pot te ajut cu ceva?
Părinte, nu am avut vreme, m-am luat cu una, cu alta şi…
Vai, fiule, nu se poate să nu-ţi faci timp să vii în biserică, să aprinzi lumânare şi să spui o rugăciune …! Dacă tu nu te gândeşti la Dumnezeu şi nu ca ajutorul Său,

cum ai vrea să-ţi poarte El de grijă? Orice probleme ai avea, chiar dacă nu le poţi rezolva singur, chiar dacă nimeni nu ar fi în stare să te ajute, Dumnezeu poate. El îţi dă sănătate, linişte şi spor în casă. Dacă îţi faci păcate însă, mai meriţi tu ajutorul Său?
Dar, părinte, ce păcate am eu? – zise omul cu nedumerire. Nu am decât păcate mici. Sunt acestea atât de grave?
Fiule – i-a mai spus preotul – orice păcat este grav, fiindcă păcatul, oricât de mic, îţi strecoară în suflet răutate. Poate nu par păcatele tale prea mari, dar… ia adu- ţi aminte, ieri a plouat?
Da, părinte, a plouat ceva, dar nu prea mult.
Şi azi, de ce ai putut să ieşi din casă?
E, părinte, pentru că de dimineaţă a ieşit soarele şi pământul s-a uscat repede;
Păi, vezi, fiule? Anul trecut ţii minte când au fost inundaţiile? A plouat trei zile în şir. Am mai putut noi să ieşim atunci din case?
Păcatul, fiule, este la fel ca picătura de apă. Aşa mică, ai impresia că nici nu- poate face rău. Dacă ai ceva păcate, dar cauţi să le îndrepţi prin căinţă şi bunătate, prin rugăciune în Sfânta Biserică, atunci imediat apare dragostea Domnului, care aduce linişte sufletului, la fel ca şi căldura şi lumina soarelui, după o zi cu ploaie. D; atunci când ploile se adună şi curg unele după altele, când mii şi mii de picături, par fără putere, se strâng laolaltă, atunci nimic nu le mai poate sta în cale. Tot astfel dacă se adună păcate peste păcate în sufletele noastre, nu le mai putem sta în cale devenim tot mai răi şi mai egoişti.
Intră în Biserică, fiule, cât mai des. Roagă-te şi închină-te în faţa icoanelor şi, atunci, sufletul tău nu va fi chinuit de greutatea păcatelor şi viaţa ta va fi un exemplu pentru cei din jur.
“Nu se poate ca Dumnezeu să nu asculte rugăciunile omului, dacă omul ascultă poruncile Domnului.” (Avva Isaia )

Adevăratele minuni

Un tânăr fără credinţă spunea mereu că el nu crede în minuni. Dar într-o zi, mergând pe stradă, a întâlnit un om, care, plimbându-se încet, se oprea la tot pasul şi, privind în dreapta şi în stânga, exclama întruna:
Doamne, ce minune! Ce minunăţii mi-a fost dat să văd!
Nu te supăra, a întrebat necredinciosul, dar la ce te uiţi şi te minunezi aşa de
tare?
Cum la ce? La floarea aceasta minunată! Şi la copacul de acolo şi, uite,
priveşte norii, cât sunt de frumoşi!
Ce ţi-e, omule, a mai spus necredinciosul, n-ai mai văzut flori sau copaci până acum? Ce, până acum nu te-ai mai uitat niciodată pe cer să vezi norii şi păsările zburând?
Nu! – a răspuns omul. Vezi dumneata, până astăzi am fost orb din naştere, însă, cu o săptămână în urmă, familia m-a adus în acest oraş la un medic celebru care m-a operat şi m-a îngrijit cu multă dragoste. Chiar azi dimineaţă mi-a scos bandajele de la ochi şi, după ce a văzut că nu mai am nimic şi m-am vindecat com- plet, m-a lăsat să plec.
De când am ieşit din spital, mă plimb însă pe străzi şi nu mă mai satur să

privesc atâtea lucruri frumoase, atâtea minuni. Dumneata poate că, văzând în fiecare zi florile, copacii, oamenii din jurul tău, nici nu mai realizezi cât este de minunată această lume, cât este de uimitoare. Dar eu, eu o văd pentru prima oară şi, crede- mă, niciodată nu mi-am imaginat ceva atât de frumos. Mulţumesc lui Dumnezeu pentru toate aceste lucruri frumoase pe care le-a creat şi pentru faptul mi-a ajutat să pot, în sfârşit, să le văd şi eu şi să mă bucur de ele. Dar, dacă tot ne-am întâlnit, spune-mi încotro găsesc o biserică, fiindcă vrea| să aprind o lumânare şi să mulţumesc Domnului pentru minunea care a făcut-o ăst cu mine.
Impresionat de cuvintele omului, necredinciosul 1-a însoţit pe acesta până la bisericuţă apropiată. Au intrat împreună, au aprins câte o lumânare şi au început să se roage încet, în faţa unei icoane.
în sufletul său, omul necredincios până atunci a înţeles că nu lumea era de vii, ci el. Toate erau pline de frumuseţe, toate erau minuni, dar el nu ştia să le vadă. Trece pe lângă ele, fără să le observe.
Ce minune este mai frumoasă decât o floare ce se deschide, oferindu-şi par- fumul? Poate cineva să-mi arate o minune mai mare decât dragostea şi devotament» unei mame pentru copilul ei? Este cineva atât de crud, încât să nu simtă dragostea minunea minunilor?
Adevăratele miracole nu trebuie să le vezi, ci să le simţi. Şi în orice creştin întâmplă un miracol atunci când, apropiindu-se de ceilalţi prin dragoste, simte cum apropie de Dumnezeu.
“Sfinţenia vine din dragoste. Toţi cei ce cred şi iubesc cu adevărat sunt sfinţi (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Dreapta educaţie

Într-o şcoală de la marginea unui oraş, era un profesor foarte iubit de copii.
Totdeauna, domnul profesor avea grijă de toţi elevii, încercând să-i înveţi cât mai multe. Dar, într-o zi, copiii au observat că unul dintre colegii lor fură şi 1-au pârât imediat profesorului. Acesta însă nu 1-a pedepsit pe făptaş. După câteva zile, hoţul a furat iar, dar a fost prins imediat. Nici de această dată, domnul profesor nu 1-a pedepsit. Când acelaşi lucru s-a întâmplat şi a treia oară, câţiva băieţi s-au dus la profesor să se plângă şi i-au spus:
Acest coleg al nostru fură mereu. Nu este bine ceea ce se întâmplă şi vă rugăm să-1 daţi imediat afară din şcoală, altfel plecăm noi.
N-am să-1 dau afară. Dacă vreţi, puteţi pleca toţi ceilalţi, dar el rămâne.
Domnule profesor, dar cum este posibil să renunţaţi atât de uşor la noi toţi, care v-am ascultat mereu?
Privindu-i cu blândeţe, profesorul le-a explicat elevilor săi, atât de miraţi de această neaşteptată situaţie:
Voi ştiţi, deja, ce e bine şi ce e rău. Dacă aţi pleca în lume, cu siguranţă că aţi şti cum să vă purtaţi, nici nu mă îndoiesc! Dacă însă el ar pleca de aici, dintre noi, ce ar face? Asta de ce nu v-aţi întrebat? De ce v-aţi gândit doar la voi? Credeţi că dacă o să-1 dau afară, va fi mai bun? Dacă aici, între noi, el nu ştie cum e bine să te porţi, ce va face el în lume? Aşa că, indiferent dacă voi rămâneţi sau plecaţi, el va sta în continuare aici, iar eu voi avea grijă să se schimbe şi să devină un om bun. Iar atunci când va dori şi el acest lucru, cu siguranţă că dintr-un hoţ ocolit de colegi, va deveni un copil apreciat şi iubit de toţi cei din jurul său.

Când a aflat despre cele petrecute, impresionat de bunătatea profesorului său, băieţelul care până atunci furase şi le pricinuise atâtea necazuri celor din jurul său a promis că se lasă de furat. Şi s-a ţinut de cuvânt, fiindcă – aşa cum spusese şi dom- nul profesor – de data aceasta EL era cel care dorea din tot sufletul să fie mai bun.
“Iertaţi-vă unul pe altul, aşa cum V-a iertat şi Dumnezeu pe toţi, în Hristos!” (Sfânta Scriptură)

Dragostea Domnului

Se spune că, odată, un om mergea printr-un deşert. Nu mai putea de oboseală; nu mâncase nimic de mai multe zile, apă nu mai avea, iar soarele puternic îl topea cu razele sale de foc. în afară de întinderea nesfârşită de nisip dogoritor, nu se vedeau decât urmele omului, urmele paşilor săi.
Deodată însă, omul a observat că alături de el au apărut şi alte urme, ca şi când mai era cineva, o persoană ce mergea odată cu el şi ale cărei urme le putea vedea alături de ale sale. Speriat, a strigat:
De ce sunt patru urme în nisip, când eu sunt singur? Cine eşti şi de ce nu te văd? Dar o voce i-a răspuns:
Sunt Dumnezeu! Nu eşti singur, fiindcă Eu merg alături de tine. Astfel, vei fi ocrotit de orice rău şi vei ajunge cu bine la capăt!
Omul a căzut în genunchi şi i-a mulţumit Domnului că S-a îndurat de el, după care şi-a continuat drumul, convins că acum va reuşi. Şi a mers, a mers, până când într-un final a simţit că nu mai poate face un pas măcar. Căzut în genunchi, a privit în spate şi … ce i-a fost dat să vadă? Pe nisip, nu se vedeau decât urmele paşilor săi.
Doamne – a spus omul îndurerat – de ce m-ai părăsit, de ce nu sunt decât două urme în nisip?!
Dar, aceeaşi voce i-a răspuns cu blândeţe:
Pentru că, până acum, Eu te-am dus în braţe.
Deodată, omul nostru a simţit ceva rece, rece, şi a deschis ochii. Visase. Toropit de oboseală, încins de lumina soarelui, căzuse în nisip, ajuns la capătul puterilor. Dar, în timpul somnului, fusese găsit de o caravană. Câţiva negustori îl ridicaseră şi îl stropiseră cu apă. Atunci când a simţit apa rece pe faţă s-a trezit, amintindu-şi de visul său.
Binecuvântat să fie Domnul! a strigat omul. Cum de m-aţi găsit?
Am văzut nişte urme în nisip şi ne-am dat seama că cineva s-a rătăcit. Erau, într-adevăr, urmele tale.
-. Voi credeţi că urmele mele v-au adus aici? Nu, Dumnezeu, Care S-a îndurat de suferinţa mea, El v-a călăuzit paşii spre mine, altfel aş fi murit.
Sunt unii oameni care nu văd că Dumnezeu se îngrijeşte de ei. Nu văd că Domnul, din iubire, caută mereu să îi ajute. Ei uită de cele sfinte şi de Dumnezeu, dar Dumnezeu nu uită niciodată de el. Ferice de aceia care văd că toate – sănătatea, puterea de muncă, fericirea – ţin de Dumnezeu şi că doar prin puterea Lui putem fi mântuiţi. Ferice de aceia care au mereu încredere în ajutorul Domnului.
“Chiar dacă noi ne îndepărtăm uneori de Dumnezeu, Dumnezeu rămâne mereu aproape de noi.”
(Sfântul Ioan Gură de Aur)

Grădina sufletului

Un om 1-a întrebat pe duhovnicul său:
Părinte, aş vrea să fiu un bun creştin, să am o viaţă fără păcate. Ce trebuie să fac mai întâi, ce este cel mai important?
O, fiule, totul este important. Ia spune-mi, dacă ai o grădină în care plantezi tot felul de flori frumoase, aştepţi ca ele să crească? Aşa, fără să faci nimic, or să răsară?
Nu, părinte, trebuie să le ud …
Dar dacă le uzi şi atât, vor creşte ele mari şi frumoase?
Nu, părinte, trebuie şi să muncesc, să am grijă de ele, să nu fie distruse de buruieni …
Dar dacă le dai toate acestea, şi nu vor avea lumină, pot ele să crească?
În nici un caz, părinte, atunci toată munca mea nu-şi are rostul, florile nu vor creşte niciodată.
Acum ai înţeles, fiule?! Sufletul nostru este asemenea unei grădini, în sunt semănate cele mai frumoase flori: dragostea, credinţa, bunătatea, cumpăt omenia … Noi însă trebuie să avem grijă de această grădină din sufletul nostru, ca tot ce este acolo să înflorească. Doar astfel sufletul omului se umple de frumuseţe.
Ce trebuie să facem pentru toate acestea? Să avem grijă ca buruienile păcatelor să nu prindă rădăcini în suflet, să veghem mereu ca răul să nu se cuibărească în noi fiindcă, odată intrat, este foarte greu să-1 mai scoţi. Şi ce mai trebuie să facem pentru grădina sufletului? Să o udăm mereu cu apa dătătoare de viaţă, care este rugăciunea.
Dar ele tot n-ar creşte, dacă nu le-ar încălzi pe toate lumina binefăcătoare dragostei dumnezeieşti. Şi unde ar putea găsi sufletele noastre mai multă căldură şi lumină dumnezeiască, dacă nu în Biserică?!
E, poţi tu să-mi spui, fiule, ce este mai important? Toate sunt importante. Fii mereu atent la sufletul tău, ai grijă de el, fiindcă atunci şi Dumnezeu te va ajuta.
Doar aşa, prin munca noastră şi cu ajutorul Domnului, florile minunate sufletele noastre, adică dragostea, credinţa şi toate lucrurile bune pe care Dumnezei ni le-a dăruit, vor creşte nestingherite, iar viaţa ni se va umple de fericire.
“Toate lucrurile ne-au fost încredinţate nouă şi noi acestora. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

About the author

Citate Impresionante

View all posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *