17 Pilde și Povești Cu Tâlc

Copilul bine crescut

Într-un sat din câmpie, s-au întâlnit la fântână trei femei. Două dintre ele nu încetau să-şi laude băieţii. Cea de-a treia însă, nu spunea nimic, cu toate că avea şi ea un băiat de care nu s-ar fi putut plânge. Au luat cele trei femei câte o găleată cu apă şi au plecat împreună înapoi, spre casă. Pe drum, s-au întâlnit cu cei trei copii, care se jucau într-o livadă.
Ia uite-1 pe-al meu, a zis prima femeie. E aşa de puternic.
Dar al meu, zise şi a doua, e priceput la toate.
Nici de această dată, cea de-a treia femeie nu a spus nimic, însă copilul ei, văzându-şi mama, s-a grăbit să vină şi să ia el găleata. Ceilalţi doi băieţi au început

să râdă şi au rămas să se joace mai departe. Acum se vedea adevărul. Din modestie, cea de-a treia femeie nu se lăudase cu feciorul său, dar, în locul ei, vorbeau faptele…

“Învaţă-te, fiule, să fii totdeauna simplu şi fără răutate! ” (Sfântul Efrem Sirul)

Timpul schimbării

La un bătrân călugăr, a venit într-o zi un tânăr pentru a se spovedi şi a-i cere sfat. Din vorbă în vorbă, tânărul îi spuse:
– Părinte, sunt destul de rău. Aş vrea să mă schimb, dar nu pot. îmi pierd uşor răbdarea. Atunci când mă enervez, vorbesc urât şi multe altele. Am încercat să mă schimb, dar nu am putut. Totuşi, eu sper că după ce voi mai creşte, voi putea să mă schimb, nu-i aşa?
– Nu – i-a răspuns bătrânul. Vino cu mine!
L-a dus pe tânăr în spatele chiliei, unde începea pădurea, şi i-a spus:
Vezi acest vlăstar, ştii ce este?
Da, părinte, un puiet de brad.
-Smulge-1!
Tânărul a scos brăduţul imediat. Mergând mai departe, călugărul s-a oprit lângă un brăduţ ceva mai înalt, aproape cât un om.
Acum, scoate-1 pe acesta.
S-a muncit băiatul cu pomişorul acela, dar cu puţin efort a reuşit până la urmă să-1 scoată. Arătându-i un brad ceva mai mare, călugărul i-a mai spus:
Smulge-1 acum pe acela.
Dar e destul de mare, nu pot singur.
Du-te şi mai cheamă pe cineva.
Întorcându-se tânărul cu încă doi flăcăi, au tras ce-au tras de pom şi, cu multă greutate, au reuşit, în sfârşit, să-1 scoată.
Acum scoateţi bradul falnic de acolo.
Părinte, dar acela este un copac mare şi bătrân. Nu am putea niciodată să-1 smulgem din rădăcini, chiar de-ani fi şi o sută de oameni.
Acum vezi; fiule? Ai înţeles că şi relele apucături din suflet sunt la fel? Orice viciu sau orice neputinţă pare, la început, inofensivă şi fără mare importanţă, dar, cu timpul, ea prinde rădăcini, creşte şi pune stăpânire din ce în ce mai mult pe sufletul tău. Cât este încă mică, o poţi scoate şi singur. Mai târziu vei avea nevoie de ajutor,
dar fereşte-te să laşi răul să ţi se cuibărească adânc în suflet, căci atunci nimeni nu va mai putea să ţi-1 scoată. Nu amâna niciodată să-ţi faci curăţenie în suflet şi în viaţă, căci mai târziu, va fi cu mult mai greu.

“Degeaba tăiem crengile păcatului în afara noastră, dacă în noi rămân rădăcinile care vor creşte din nou.”
(Sfântul Grigorie Dialogul )

Sabia şi coroana

Demult, un mare împărat a vrut să încerce înţelepciunea copilului său, moştenitorul tronului, şi a aşezat pe o masă coroana şi sabia lui. Chemându-şi fiul, i- a cerut să se gândească bine şi să aleagă ce îi este mai de folos în viaţă. Băiatul a ales sabia.
De ce tocmai sabia, 1-a întrebat regele?
-Pentru că prin sabie, pot câştiga şi păstra coroana.
Aşa este, fiul meu, ai făcut b alegere bună. însă ţine minte: la fel este şi calea pe care trebuie să o urmeze fiecare om, fie el rege sau ţăran de rând: Calea Crucii, a jertfei, a dăruirii de sine. Crucea este singura armă pe care o poţi folosi în viaţă, în războiul de toată vremea, războiul cu diavolul, cu ispitele, cu neputinţa şi cu tine însuţi. Credinţa înseamnă luptă. Tu ai sabia prin care poţi cuceri şi păstra coroana, însă Crucea o avem cu toţii şi numai prin ea putem primi şi păstra Cerul în sufletele noastre. Să nu uiţi asta, fiul meu!

“Calea lui Hristos este Crucea de fiecare zi. . Nimeni nu s-a urcat vreodată la cer prin comoditate. ” (Sfântul Isaac Sirul)

Liniştea sufletească

La un dineu, se găsea, printre musafiri, şi un ateu – om rău, lipsit de credinţă – care 1-a întrebat la un moment dat pe creştinul de alături:
De unde ştii tu că Dumnezeu te-a iertat pentru păcatele tale sau că îţi ascultă rugăciunile, când, de fapt, nu vezi nimic din toate acestea?
Dar tu, îl întrebă la rândul său creştinul, de unde ştii dacă este zahăr în ceaiul pe care îl bei acum?
Cum de unde? Simt gustul zahărului.
Deci ştii că este zahăr în ceaiul tău, chiar dacă nu-1 vezi. E, tot aşa simt şi eu dragostea lui Dumnezeu în inima mea. Sufletul meu îngreunat de păcate se simte izbăvit prin puterea Sfanţului Duh. Sfânta Liturghie, Sfânta Spovedanie, rugăciunile îmi înalţă sufletul ce nu-şi găseşte liniştea decât la Dumnezeu.
Dragostea nu o vezi cu ochii trupului, ci cu ochii sufletului.

“Când am ajuns la iubire, am ajuns la Dumnezeu.” (Sfântul Isaac Sirul)

Viaţa

De mult, a venit la uri călugăr, un om tare necăjit şi 1-a întrebat:
Ce este rău cu mine? De ce nu îmi găsesc liniştea? De ce nu sunt mulţumit de viaţa mea?
Bătrânul călugăr a luat, atunci, o sticlă şi, după ce a umplut-o pe jumătate cu apă, a pus-o în faţa omului şi 1-a întrebat:
Cum e această sticlă?
Este pe jumătate goală!
Vezi, i-a mai spus călugărul – eu o văd pe jumătate plină.

În viaţă, trebuie să vezi partea frumoasă a lucrurilor. Nu este greu, mai ales că în toate există ceva frumos; Dacă vom şti să privim natura, vom vedea frumuseţe şi

bogăţie. Dacă vom şti să-1 privim pe om, în adâncul lui, vom vedea bunătate şi dragoste.
Privind astfel viaţa şi oamenii, devenim noi înşine mai frumoşi, mai bogaţi şi mai buni.

“Fii totdeauna cu Dumnezeu, dacă vrei ca Dumnezeu să fie totdeauna cu tine!” (Sfântul Ioan Gură de Aur )

Copilul şi preotul

Mergând prin parohia sa, un preot l-a auzit pe un copil vorbind urât cu prietenii săi de joacă şi înjurând. Oprindu-se, 1-a întrebat:
Dacă cineva ar vorbi în limba engleză, ce ai crede despre el?
Că este un englez, a răspuns băieţelul.
Dar dacă cineva ar vorbi în limba spaniolă?
Ar fi un spaniol, desigur.
Nu crezi că este la fel şi cu cel care vorbeşte “limba” lui Dumnezeu? Un creştin spune doar lucruri frumoase şi folositoare. De la omul rău, dimpotrivă, nu auzi decât vorbe urâte, înjurături şi minciuni. Cum este sufletul omului, aşa sunt şi vorbele sale.
Fii atent ce spui, fiindcă, mai devreme sau mai târziu, vei ajunge între cei a căror limbă o vorbeşti! Poţi ajunge între păcătoşi şi diavoli sau între îngeri şi sfinţi.

“Omul este o corabie mică, în care se află lei şi balauri, otravă şi răutate, cărări bolnave şi prăpăstii fără sfârşit. Dar tot acolo este şi Dumnezeu, sunt şi îngerii, viaţa şi împărăţia Domnului, lumina şi Apostolii, cetăţile cereşti şi comorile de har: acolo, în sufletul omului, sunt toate. ” (Sfântul Macarie)

Criminalul

La începutul primului război mondial, pe vârful unui munte, se afla cea mai temută închisoare. Nimeni nu reuşise să evadeze vreodată de acolo, în general, cei trimişi aici erau fie condamnaţi la moarte pentru crime sau jafuri deosebit de grave, fie ispăşeau o pedeapsă foarte mare. Deşi era atât de bine păzită, într-o seară un criminal a scăpat. Toată noaptea gardienii 1-au hăituit cu câini, însă, spre dimineaţă, i-au pierdut urma într-o pădure.
Fugarul, obosit după atâta goană, a văzut într-o poiană, o luminiţă la fereastra unei case. Desigur că acolo putea găsi ceva de mâncare şi haine. Cu disperare, a năvălit în odaia mică, unde o imagine cu totul neaşteptată îl ţintui în loc: o tânără femeie plângea lângă un copilaş micuţ, care, de asemenea, scâncea. Pe masa goală, un rest de lumânare lăsa în mica încăpere o lumină slabă, în care se vedea, totuşi, chipul palid şi slăbit al femeii.
Parcă trezit dintr-un coşmar, evadatul o îndemnă pe tânăra mamă să nu se sperie, se aşeză alături şi o întrebă ce probleme o fac atât de nefericită. Aceasta, printre lacrimi, i-a răspuns că soţul ei a murit pe front, că nu mai are nici un ban şi că, de foame şi frig, copilaşul s-a îmbolnăvit.
Lasă femeie, îi spuse puşcăriaşul, o să te ajut eu.

Nu vreau să furi pentru mine şi nici să sufere cineva nu doresc.
Nu-ţi face griji, nu va suferi nimeni! – i-a răspuns omul şi a luat-o pe femeie cu el. Când au ajuns împreună în faţa poliţiei, aceasta 1-a întrebat mirată:
Ce faci?
Lasă, ţi-am spus că n-o să sufere nimeni. Vino!
Intrând cu ea în clădirea poliţiei, omul s-a predat, iar când şeful poliţiei a venit să vadă cu ochii lui dacă periculosul puşcăriaş este, în sfârşit, prins, acesta îi spuse:
Femeia aceasta m-a găsit în casa ei, când încercam să fur câte ceva şi m-a adus aici. Dă-i recompensa pusă pe capul meu, o merită!
Cu lacrimi de recunoştinţă în ochi, femeia n-a mai spus nimic. Era o recom- pensă foarte mare, deoarece puţini credeau că cineva 1-ar putea prinde şi preda pe criminal. Bucuros că îl avea acum prizonier, şeful poliţiei a plătit imediat femeii suma enormă, după care 1-a trimis pe fugar înapoi la închisoare, sub pază strictă.
După câteva zile, însă, femeia, cerând o audienţă la directorul puşcăriei, i-a povestit acestuia totul, aşa cum se întâmplase cu adevărat. Uimit de bunătatea deţinutului său, cu ocazia Sfântului Crăciun ce se apropia, directorul 1-a graţiat, căci era obiceiul ca, o dată pe an, să fie eliberat puşcăriaşul care s-a purtat cel mai bine. Timpul a dovedit că omul acela se schimbase cu adevărat, căci niciodată nu a mai făcut ceva rău.
Oamenii trebuie să se ajute unii pe alţii. Nu te ajuţi pe tine decât ajutându-i pe ceilalţi. Dumnezeu vede cu ce preţ cauţi binele altora şi nu pe al tău. Dacă un aseme- nea om – cu lanţuri la mâini şi la picioare, obosit şi dornic de libertate, ce nu ducea cu sine decât o groază de păcate – a putut să o ajute pe femeia aceea, cu atât mai mult noi îi putem ajuta pe cei din jurul nostru. Să ne rugăm la Dumnezeu să ne dea ocazii de a face bine, fiindcă binele îl putem face cu siguranţă. Şi nu e zi, fără să nu se ivească un asemenea prilej. Nu trebuie decât să-1 vedem.
“Nu dărui celorlalţi după cum merită, ci după cum au nevoie.” (Sfântul Ioan de Kronstadt)

Taina Sfântului Botez

Într-o zi, un sectant, om rătăcit de la dreapta credinţă, a vrut să-1 contrazică pe un preot, spunându-i:
Chiar dacă în Biblie Mântuitorul spune să ne botezăm, eu nu cred j că e bine să-i botezăm pe copii, ci doar pe oamenii mari. Trebuie să aştepţi ca cei mici să crească şi de-abia atunci să îi întrebi dacă vor sau nu să fie botezaţi. Doar aşa, ca oameni în toată firea, pot hotărî cu adevărat. Cum puteţi voi, ortodocşii, să-i botezaţi pe copii?
Spune-mi, îi zise preotul, după ce îl ascultă cu răbdare, ştiu că dumneata ai copii; când erau mici, i-ai dus la doctor să îi vaccineze?
Da, îi răspunse omul.
De ce nu ai aşteptat să crească şi să-i întrebi mai întâi dacă vor sau nu să fie j vaccinaţi? – îl mai întrebă preotul pe om.
Fiindcă nu vroiam să se îmbolnăvească şi ştiam că e bine pentru ei.
E, vezi, tot aşa şi noi ştim că Sfanţul Botez este bun pentru copii şi nu avem de ce aştepta. Aşa cum vaccinezi un copil micuţ, ca să nu se îmbolnăvească trupul lui fragil, tot aşa îl şi botezi, pentru a nu se “îmbolnăvi” sufletul lui tânăr. Prin puterea Duhului Sfânt, prin harul Său, coborât astfel peste prunc, acesta e un om nou,

pregătit pentru o viaţă nouă şi luminoasă: viaţa creştinească.
Sectantul plecă ochii ruşinat şi se îndepărtă, gândindu-se la cele spuse de preot Deşi sunt unii care nu cunosc dreapta credinţă, sau ştiu prea puţine, preotul îi poate învăţa, îi poate călăuzi prin desişul acestei vieţi încărcate de greutăţi şi păcate, scoţându-i la limanul mântuirii. Omul trebuie să îşi asculte preotul, duhovnicul şi să se gândească la cele spuse de acesta.

“Turma lui Hristos se păstoreşte cu fluier asul, nu cu băţul, adică cu blândeţe, nu cu asprime. Se păstoreşte mai mult cu exemplul vieţii preotului, nu numai cu predica de la amvon.” (părintele Paisie Olaru)

Cele două vâsle

Demult, trăia un bătrân, om cu fiica lui Dumnezeu, ce-şi câştiga traiul trecând călătorii, cu barca sa, de pe un mal pe celălalt al unui râu.
Într-o zi, în timp ce moşul îl trecea cu barca pe un tânăr, acesta observă că pe fiecare vâslă este ceva scris şi întrebă:
De ce ai scris pe o vâslă “credinţă” şi pe cealaltă “fapte bune”?
Fiindcă acestea două mă conduc în viaţă, răspunse bătrânul.
Nu cred că omul are nevoie de amândouă, spuse cu îndrăzneală tânărul. Este de ajuns doar una după care să îţi călăuzeşti viaţa: dacă faci fapte bune, eşti de folos celorlalţi, dacă ai credinţă, îţi eşti ţie însuţi de folos.
Bătrânul nu a spus nimic, dar a început să vâslească cu o singură vâslă. Barca nu a mai avansat nici un pic, învârtindu-se în loc. în felul acesta a înţeles tânărul ce-a vrut să spună omul: că acela cu suflet curat, adică luminat de credinţă, va avea şi o viaţă curată, adică încărcată de roadele bunătăţii şi milei creştineşti. Cum este sufletul omului, tot aşa îi este şi viaţa.
Credinţa fără bunătate nu este decât ipocrizie. Cel cu adevărat credincios îl iubeşte pe Dumnezeu, iubindu-i pe oameni. Faptele bune şi credinţa sunt cele două aripi cu ajutorul cărora sufletul nostru se înalţă spre Dumnezeu. Cu o singură aripă nu poţi zbura!
“În fapte se arată credinţa. Credinţa fără fapte nu există. ” (Sfântul Simeon Noul Teolog )

Sfânta Biserică

Dorind să-1 contrazică, un necredincios îi spuse unui creştin:
Voi, creştinii, spuneţi că Dumnezeu este oriunde. Dacă este aşa, de ce te mai duci la Biserică, să asculţi predica, când oricum îl vedem peste tot.
Aşa este, pe Dumnezeu, cei cu credinţă îl văd peste tot şi prin toate, însă priveşte! Chiar dacă aerul este încărcat pretutindeni cu vapori de apă, aceştia nu-ţi astâmpără setea şi, de aceea, mergi la fântână. La fel şi noi, creştinii, mergem la Biserică aşa cum tu mergi la fântână. Tu îţi astâmperi setea trupului cu apa proaspătă şi rece a fântânii, noi ne astâmpărăm setea sufletului cu apa dătătoare de viaţă veşnică: Cuvântul lui Dumnezeu.

“Biserica este o corabie, iar creştinii care merg la Sfânta Biserică şi intră în ea sunt izbăviţi din furtuna păcatelor. ” (Sfântul Nicodim )

Înţelepciunea călugărului

Odată, un domnitor renumit pentru mintea sa luminată, a aflat că, departe, într-o mănăstire retrasă, trăieşte un călugăr bătrân, om de o rară înţelepciune, şi, dorind să vadă el însuşi cât de adevărată este această veste, se duse neîntârziat în acel sfânt lăcaş şi ceru să-1 vadă pe călugăr.
Când acesta veni supus şi smerit, domnitorul, vrând să-1 încerce într-o situaţie mai puţin obişnuită, îi spuse:
Părinte, pot să te întreb ceva?
Desigur, Măria-ta, întreabă-mă!
Vezi, deja te-am întrebat.
Iar eu deja ţi-am răspuns.
Ce mi-ai răspuns?
Dar tu ce m-ai întrebat?
Văzând înţelepciunea acestuia, domnitorul a petrecut, de atunci, mult timp împreună cu bătrânul călugăr, care, pentru poveţele sale, era mereu preţuit şi căutat atât de boieri, cât şi de cei simpli şi umili, ce veneau de departe pentru sfaturile sale folositoare, izvorâte din credinţa şi înţelepciunea sa.

“Înţelepciunea este izvor de viaţă. (Sfânta Scriptură)

Trupul şi sufletul

Doi oameni stăteau de vorbă. Unul dintre ei era bogat, dar nu avea credinţă. Era mereu preocupat să nu-i lipsească nimic lui şi familiei sale. După aceea, prietenul său 1-a întrebat:
Spune-mi, dacă ai avea doi copii, dar 1-ai hrăni doar pe unul, pe celălalt chinuindu-1 foamea, ar fi drept?
Bineînţeles că nu, a răspuns .bogătaşul.
Dar dacă 1-ai îmbrăca tot pe acela, în timp ce al doilea ar tremura de frig, cum ar fi?

Ar fi, desigur, o nedreptate.
Şi atunci, dacă tu singur spui că aşa ceva este o nedreptate, de ce procedezi în felul acesta?
Cum? – se indignă omul. Pe copiii mei îi tratez la fel, le arăt aceeaşi dragoste.
De ce spui aşa ceva?
Nu m-am referit la copiii tăi, ci la alţi doi fraţi buni, de care tu ar fi trebuit să ai grijă de-a lungul întregii vieţi: sufletul şi trupul tău. Iar tu nu eşti drept cu aceşti fraţi. Te ocupi doar de unul, neglijându-1 cu totul pe celălalt.
Aveţi haine frumoase şi sunteţi bine hrăniţi, tu şi ai tăi, dar sufletul de ce are nevoie, nu vă întrebaţi? El nu poate purta decât haina credinţei, de care tu nu te-ai îngrijit şi nu se poate hrăni decât cu dumnezeiasca învăţătură, cu dragoste şi milă. Deci, nu uita de celălalt frate, fiindcă trupul şi sufletul sunt ca doi fraţi buni, de nedespărţit. Unul nu poate trăi fără celălalt, îngrijeşte-i pe amândoi şi atunci vei fi, cu adevărat, drept şi fericit. Fereşte-te să fii asemenea păcătosului care trăieşte doar cu

trupul în timp ce sufletul îi este mort.
“Nimic nu este mai mare ca omul cu Dumnezeu
şi nimic mai mic ca omul fără Dumnezeu. ” (Sfântul Tihon )

Cine-i drept înaintea Domnului?

Demult, un om 1-a întrebat pe un bătrân călugăr:
Părinte, cine-i drept înaintea lui Dumnezeu? Am auzit povestindu-se despre o mare minune: un om care putea să zboare, să se înalţe singur în văzduh. Este acesta semn că-i drept înaintea lui Dumnezeu, asemenea sfinţilor?
Nu, fiule, nici vorbă!
Dar am auzit povestindu-se şi despre un om ce putea să meargă pe apă. Este acesta drept înaintea lui Dumnezeu?
Nici acesta?
Dar atunci, cine este drept?
Este cel ce-şi duce viaţa liniştit, în credinţă şi în frică de Dumnezeu. Dacă Dumnezeu ar fi vrut ca noi să zburăm, atunci ne-ar fi dat aripi.
Rostul nostru este de a fi buni creştini. Pentru a fi sfânt nu trebuie să te înalţi văzduh cu trupul; doar sufletul să ţi se înalţe spre cer prin rugăciuni şi fapte bune. Nici nu trebuie să mergi pe ape; dar sufletul tău să rămână mereu deasupra păcatelor şi si? nu se afunde în ele. Doar aşa, cu un suflet curat poţi avea o viaţă curată. Doar aşa, te poţi chema bun creştin şi poţi spera în mântuire. Cel drept se va cunoaşte, astfel, după viaţa sa liniştită şi după traiul cumpătat. Iar acel om va fi drept şi înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu.
“Îi cinstim pe sfinţi, imitându-i. ” ( Sfântul Ioan Gură de Aur )

Căinţa păcătosului

La marginea unui râu, un ţăran rău vroia cu orice chip să scape de câinele] au, deşi acesta era un animal bun şi recunoscător. Luându-l în braţe, 1-a aruncat în apă, crezând că animalul se va îneca şi astfel va scăpa de el. Însă bietul câine a înotat cu greu până la mal, după care s-a aşezat cuminte la picioarele stăpânului său. Acesta, supărat că nu reuşise, 1-a împins înapoi în apă, dar câinele a ieşit iar. De-a dreptul furios, ţăranul a ridicat din nou animalul în braţe, dar vrând să-1 arunce cât mai departe, a alunecat pe malul noroios şi s-a prăvălit cu tot cu câine în apă. Neştiind să înoate, a început să ţipe şi să se zbată. Când să se ducă cu totul la fund, a simţit cum cineva îl apucă de gulerul hainei şi îl trage încet spre mal. Scos din apă mai mult mort decât viu, ud tot şi speriat, omul a înţeles că i-a scăpat viaţa toc-1 mai câinele pe care încercase să îl omoare. Ruşinea i-a cuprins sufletul. I-a mulţumit lui Dumnezeu că au scăpat amândoi cu viaţă, după care şi-a mângâiat cu recunoştinţă câinele atât de credincios şi au plecat împreună spre sat. În sinea sa, omul ajurat să nu mai dorească niciodată răul vreunui suflet.
“Faptele săvârşite de oameni sunt de trei feluri: conform firii, mai prejos de fire şi mai presus de fire. Firească este pacea, împotriva firii este duşmănia şi mai presus de fire, sunt iertarea şi binele dezinteresat. ” (Sfântul Atanasie cel Mare )

Minunea Naşterii Domnului

În seara de Crăciun, un tânăr 1-a întrebat pe tatăl său:
Tală, nu înţeleg cum de L-a născut Maica Domnului pe Mântuitor fără stricăciune, fără durere? Duminică, la predică, părintele a spus că trupul Maicii Domnului â rămas neatins de păcat, în mod miraculos, atât înainte de Naştere, cât şi în timpul Naşterii şi după aceea.
Băiete – i-a răspuns tatăl – pentru Dumnezeu totul este cu putinţă. Naşterea Mântuitorului este ceva miraculos, o minune unică. Mintea omului nu poate cuprinde totul, dar ceea ce spui nu-i greu de crezut Uită-te la lumina soarelui, care ajunge la noi prin fereastra închisă. Lumina trece prin geam, dar strică ea geamul cu ceva? Tot aşa, Domnul Iisus, Lumina Vieţii, S-a întrupat pentru noi, trecând prin trupul sfânt al Născătoarei de Dumnezeu, fără stricăciune. Iar noi, la rândul nostru, îl putem primi pe Iisus, în sufletele noastre. Chiar dacă puterile trupului omenesc nu sunt prea mari, chiar dacă ascuţimea minţii noastre nu este nici ea infinită, în schimb dragostea din sufletele noastre poate cuprinde totul. Poate, chiar, schimba totul.

“Maica Domnului nu L-ar fi putut purta pe Cuvântul lui Dumnezeu în trup, dacă nu ar fi primit mai întâi Cuvântul lui Dumnezeu în inimă.”
(părintele Kailistos Ware)

Taina Sfintei Cununii

O femeie necăjită a venit la un preot să-i ceară sfat:
Vă rog, părinte, ajutaţi-mă cu un sfat. N-am înţelegere în casă. Bărbatul meu cheltuieşte mai mult decât câştigăm. Uneori bea, alteori ne certăm. Datoriile cresc, iar noi şi copiii trăim tot mai rău.
Lasă femeie, o să vorbesc eu cu el.
După câteva zile, preotul se întâlneşte pe drum cu bărbatul femeii şi îl întreabă:
Cum o mai duci, fiule?
Destul de greu, părinte.
Dar, din câte ştiu eu, femeia ta este harnică, nu?
Aşa e, părinte, slavă Domnului, mi-a dat femeie bună, nu mă pot plânge.
Atunci, care este problema?-
Încurcat, omul nu a mai ştiut ce să răspundă, dar preotul i-a spus:
Vezi pasărea ce zboară chiar acum pe deasupra casei tale?
Da, părinte.
Căsătoria este şi ea, fiule, tot ca o pasăre, iar bărbatul şi femeia sunt cele două aripi. Dacă nu bat amândouă odată aerul, pasărea nu poate zbura. Oricât s-ar strădui una, fără ajutorul celeilalte nu poate face nimic. Caută să îţi ajuţi nevasta şi copiii, căci doar aşa te poţi numi om. Mulţumirea ta depinde de mulţumirea familiei tale.
Recunoscător pentru sfat, bărbatul a plecat mai departe, iar, în gând, îi stăruiau cele spuse de preot.
“Dragostea toate le îndură, toate le crede, toate le nădăjduieşte.” â (Sfânta Scriptură)

Puterea rugăciunii

Într-o zi, s-au întâlnit într-o bibliotecă trei creştini. Pătrunşi de frumuseţea cărţilor pe care le citeau, nici nu au observat când s-a făcut seară. Când doar ei mai rămăseseră în bibliotecă, au început să discute aprins despre ceea ce citiseră peste zi. Deodată, lumina s-a stins şi au rămas cufundaţi în întuneric. Unul dintre ei zise:
Hai să ne rugăm. Să spunem fiecare “Tatăl nostru” şi poate Dumnezeu se va îndura de cel care se roagă mai frumos şi lumina se va aprinde.
Ceilalţi doi au fost imediat de acord. Primul a început să se roage. Ruga sa a fost atât de frumos spusă, dar camera a rămas în continuare în întuneric. Atunci, s-a rugat şi al doilea. Rugăciunea lui nu putea să nu te impresioneze. Cuvintele veneau din suflet, spuse cu multă evlavie, dar lumina a rămas tot stinsă, în sfârşit, a început şi cel de-al treilea să-şi spună rugăciunea. Doar că, în timp ce rostea cuvintele cu smerenie, liniştit şi cu grijă, s-a ridicat de la masa unde se aflau cu toţii, a plecat încet, pe bâjbâite spre intrare, a găsit tabloul electric, a schimbat siguranţa şi s-a întors, în timp ce el îşi încheia rugăciunea, spunând “Amin!”, întreaga încăpere fu inundată de lumină. Apropiindu-se de prietenii săi, nedumeriţi, le spuse, arătându-le Biblia de pe masă:
Mai devreme, citeam din Sfânta Scriptură. Când s-a stins lumina, eram tocmai la versetul care spune: “Mântuirea şi rugăciunea nu stau în vorbe. “

About the author

Citate Impresionante

View all posts

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *