Ce trebuie să facă cineva, atunci când toate în viața lui sunt negre


Viața fiecărui creștin este o mare. De multe ori pe această mare se iscă furtuna, se ridică valurile și amenință viața noastră. Așa cum o mare învolburată pune în primejdie corabia și oamenii înalță mâinile și se roagă lui Dumnezeu să fie izbăviți, tot astfel se petrece și atunci când se ridică împotriva noastră atâtea ispite care ne amenință și ne înfricoșează. Multe furtuni, multe probleme dificile, de multe ori fără rezolvare, împresurări nesuferite, peste tot întuneric, fără să se vadă vreo rază de lumină și nădejde.

Și vine și demonul, cealaltă furtună, cea nesuferită și întunecată, să ne spună că nu vom mai scăpa. „Ispita aceasta, ne spune el, este atât de mare, încât te vei pierde!”. Și dacă omul nu are experiență în ispite, crede această minciună și înșelăciune și deznădăjduiește. Iar atunci când își va pierde orientarea, este foarte firesc să fie aruncat pe stânci și să se zdrobească.

Ce trebuie, așadar, să facă cineva, atunci când toate în viața lui sunt negre? Ceea ce trebuie să facă în acele momente, este să scape la Singurul Izbăvitor și Mântuitor, să îngenuncheze, să-și înalțe mâinile la rugăciune către Preabunul Dumnezeu, Care chivernisește întregul Univers și Singurul Care poate cu un semn să le topească pe toate.

Vedem aceasta și în Sfânta Sa Evanghelie. Odată Hristos Se afla în corabie împreună cu Ucenicii Săi, pe lacul Ghenizaret. Stătea ghemuit și se odihnea; părea că doarme, dar nu dormea. Se iscase o furtună puternică, o furtună de vânt (Luca 8, 23) și valurile se ridicau la înălțime. Ucenicii, neexperimentați în acestea și neștiind pe Cine au alături – căci ochii lor sufletești erau încă închiși, de vreme ce Duhul Sfânt nu Se pogorâse ca să le deschidă mintea și să înțeleagă Scripturile – s-au temut cu frică mare și îndată au venit la Domnul, L-au deșteptat și I-au spus:

– Învățătorule, dormi? Pierim, ne înecăm!

El îi privește cu compătimire și poruncește îndată vânturilor și mării să tacă. Și marea a tăcut, vânturile s-au potolit și s-a făcut liniște mare. Ucenicii, văzând minunea, s-au minunat, au rămas încremeniți. Iar Domnul le spune:

– De ce v-ați împuținat cu credința? De ce sunteți atât de fricoși? Unde este credința voastră?

La fel se petrece și în viața noastră. Multe sunt valurile, care produc clătinare, cutremur la căsuța sufletului nostru și ne pierdem să ne-o dărâme. Atunci este nevoie să strigăm precum Apostolii: „Învățătorule, pier! Dumnezeul meu, ajută-mă, căci mă pierd! Trimite harul Tău să mă ajute, căci în această clipă sunt om, sunt lut, sunt un nimic, o coajă de harbuz în ocean. Dacă nu vei întinde mâna Ta în clipa aceasta, ca să liniștești vânturile și marea și să alungi demonii de lângă mine, eu mă pierd!”. Mulți am experimentat această rugăciune. Viața noastră nu este altceva decât ispite, necazuri, agonie, nevoi. Dacă facem rugăciune, rugăciune puternică, Dumnezeu răspunde! Îl încredințează lăuntric pe om.

Fragment din cartea Arta mântuirii – Efrem Filotheitul


About the author

Maya O.

View all posts