Copiii nu-și uită niciodată bunicii care nu mai sunt. Poveste tristă


Îl văd în cameră. Decupează inimi. Pentru cei dragi.
9 ani și ceva și deja se conturează pe zi ce trece un om cum n-aș fi visat să cresc eu! Îi place să mi facă surprize. Scrie mesaje pentru cei pe care-i iubește. Familia, evident!

Ni le pitește printre lucruri și apoi stă ca pe ghimpi și așteaptă să vadă cum reacționăm când le găsim. Îi râd ochii odată cu el!

Am zărit că a scris o inimă și pentru bunicul ei, care îl veghează de sus. După mult timp de tăcere, a venit momentul în care am simțit-o că vrea să vorbim despre asta. Despre bunicul, care a plecat dintre noi.

A fost o perioadă…o mare perioadă de tăcere. Tristețe la început, lacrimi multe, amintiri, ochi triști și umezi…și apoi tăcere. N-a mai vrut să vorbim despre asta. Am încercat de multe ori să-i caut în suflet să văd ce simte, ce gânduri, ce îl frământă…dar au fost gânduri pe care a vrut să le țină o vreme doar pentru el.

N-am inistat. Doar i-am fost mereu alături, aproape, în cazul în care ar fi vrut să vorbim.

A fost ca un mare doliu pe care l-a ținut și care probabil s-a încheiat cumva cu inima asta pe care i-a făcut-o bunicului.

În sfârșit, s-a deschis! Abia acum a simțit nevoia să depănăm amintiri cu bunicul. Nu înțelege de ce s-a dus.Nu înțelege multe lucruri, dar cumva începe să le accepte. Am povestit și am simțit atâta dragoste adunată într-un copil, încât mă minunez și eu cum se poate să simtă atât de intens!

Ne-am uitat pe poze,l am ținut de mână, am povestit,ne am îmbrățișat și am simțit o căldură și o energie care mi-au dat fiori. Am înțeles că dragostea pe care bunicul i-a dat-o se va simți pe viață.


About the author

Maya O.

View all posts