Ema Chișcari, soția preotului care a murit sub roțile unei mașini, vorbește despre viața ei, la 6 ani de când a rămas singură


În 2014, la finalul lunii octombrie, un subiect care a atras atenția presei a fost moartea preotului Ilie Chișcari, de la Parohia Dudu II din Chiajna, într-un teribil accident.

Pe 19 octombrie 2014, preotul Ilie Chișcari a plecat pe jos de acasă spre biserică, pentru a susține slujba de duminică. A murit pe loc, după ce fost lovit din plin, pe trotuar, de o mașină la volanul căreia se afla o tânără care nu avea permis de conducere și consumase băuturi alcoolice, scrieeva.ro.

Își lăsase acasă fetița și soția (însărcinată cu al doilea copil). La șase ani de la moartea lui, Ema ne povestește ce a urmat după tragedia în care și-a pierdut soțul.

O să te rog să ne întoarcem un pic cu gândul în 19 octombrie 2014. Cum a fost ziua aceea? Cum ai aflat că a murit Ilie?

Ema Chișcari: Era duminică dimineață. M-am trezit ca în fiecare zi în care era sărbătoare, mai devreme, pentru a merge la biserică. Ilie plecase deja. Eram în bucătărie, încălzeam laptele pentru Irina (atunci avea 1 an și 2 luni) care încă dormea. La un moment dat, la ușă a bătut cineva. Am deschis. Erau trei persoane (două doamne și un domn), oameni de la biserică. M-am dat trei pași înapoi și au intrat. Erau cu toții cu ochii roșii de plâns. Nu mai rețin cuvintele lor, știu doar că am auzit ”părintele a murit”.

Nu înțelegeam cuvintele… Știu doar că am țipat din tot plămânul. Irina s-a trezit și a început să plângă. O doamnă s-a dus, a luat-o în brațe și a rămas cu ea până când a venit sora mea. Nu prea știam ce fac, nu-mi aduc aminte când am sunat-o pe sora mea și ce i-am zis.
Sunt foarte, foarte multe lucruri pe care le-am uitat. Cred că este un mecanism bun al organismului meu și al oricărui organism. Se zice că uitarea e cel mai bun dar de la Dumnezeu…

”M-am îmbrăcat și am fugit spre biserică”

Pe drum, mi-a zis zis cealaltă doamna că o mașină l-a lovit în drum spre biserică. Era ora 9.30 iar el nu mai era de la 7.20. Timp de aproape două ore, toți oamenii ăia care s-au aflat acolo lângă el de la început s-au învârtit și codit care și cum să vină să mă anunțe.

Când am ajuns acolo, ca să mă protejeze, mi-au zis că l-au luat deja și l-au dus la Spitalul Universitar. O ambulanță a venit și m-a luat și pe mine. M-au dus la Spitalul Universitar (ca o ironie a sorții, asistenta de pe ambulanță avea numele de familie Văduva). Aș putea spune că viața are un foarte ciudat simț al umorului. Când am ajuns acolo mi s-a zis că nu este nimeni cu numele lui pe liste. De fapt, totul fusese doar o modalitate de a mă scoate pe mine din zona accidentului, ca să nu sufăr vreun șoc în momentul în care avea să vină IML-ul să îl ridice. Eu eram însărcinată în șapte săptămâni cu cel de-al doilea copil.

De la spital, a venit apoi o verișoară să mă ia. M-a adus înapoi la biserică, unde toată lumea care venise la slujbă era afară, în curtea bisericii, și plângea. Nu prea reușeam să înțeleg ce se întâmplă. Aveam senzația că sunt într-un vis.

Eram ca sub anestezie și totul se întâmpla, cumva, în reluare. Am vorbit cu părinții mei, cu mama soacră și le-am zis să vină. Acasă, știu că a început să vină multă lume să fie alături de mine. Am senzația că intrasem într-un fel de altă dimensiune pentru că mă uitam la toți oamenii ăia și nu înțelegeam ce caută toți la mine în cameră și ce îmi tot spun. Zici că eram sedată.

Ce a urmat după?

Ema Chișcari: Accidentul s-a întâmplat duminică. Luni a fost depus în biserica în care a slujit timp de doar șase luni. Marți a rămas toată ziua în biserică, iar oamenii au putut veni să se roage și să își ia rămas bun. Seara, Patriarhul Daniel a oficiat sluba de priveghere, iar la final a ținut o cuvântare prin care și-a exprimat regretele față de pierderea unui bun teolog și prieten.

Miercuri, la prima oră, a fost plecarea spre Suceava. Joi a avut loc înmormântarea. Ciudat e că nu știu multe lucruri care s-au întâmplat în zilele acelea. Știu doar că îmi repetam că trebuie să fiu cât pot de calmă și de puternică să nu pierd sarcina. Toată energia mi-o luam de la Irina. Vorbeam ca teleghidată, ba chiar știu că încurajam oamenii de lângă mine să fie puternici. Parcă nu mi se întâmplase mie și simțeam că am datoria să le fiu sprijin oamenilor din jur.
De multe ori, oamenii care privesc din exterior și încearcă să înțeleagă cum e să treci prin asta, ajung la concluzia că nu ar putea să ducă așa ceva. Tu ai dus…
De unde crezi că ai avut atâta putere?

Ema Chișcari: În 2010, un verișor de-ai lui Ilie, care era tot preot, tot de aceeași vârstă ca și Ilie, a murit într-un accident de mașină în ziua de Crăciun. În urmă, au rămas soția și doi copii. Știu că mă gândeam mereu că nu aș fi făcut față dacă aș fi fost în situația ei. Nu știam ce aș fi putut să îi zic. Parcă i-aș fi evitat și privirea. Abia acum înțeleg că tot ce trebuie să faci în momentele astea pentru cineva care a suferit o astfel de pierdere este doar ”să fii”. Au fost oameni care au știut să facă acest lucru în cazul meu. Au fost oameni care au devenit ”mâna mea dreaptă” – cum îmi place mie să le zic.

Acelea au fost momentele care au definit multe relații ulterioare. Unii oameni au apărut în viața mea și au rămas definitiv, alții au venit și au pleacat, iar alții au dispărut ca și cum nici n-ar fi existat vreodată în viața mea. Fiecare reacționează cum poate și cum știe că îi e cel mai bine.

Știu că atunci când s-au mai liniștit puțin oamenii din jur și am rămas eu cu mine și gândurile mele, am realizat că, de fapt, în toată perioada asta am fost ”condusă” doar de o forță superioară mie. Toate cele prin care am trecut au fost sub o susținere clară pe care am simțit-o de dincolo de lumea asta. Nu am nici cel mai mic dubiu că toată forța și energia (și de atunci și cea pentru anii care au urmat) au venit de la Dumnezeu.

De multe ori, realizez că singură, ca om, nu făceam față. Au trecut deja șase ani și mi-am crescut cele două fete singură în proporție de peste 80%. Am vrut asta! Am vrut să rămân ”eu cu familia mea” – chiar dacă ea însemna un membru important în minus. Mi-am dorit să fiu cea mai puternică pentru fetele mele și să le cresc în ”liniștea” casei lor. Liniște e impropriu zis, pentru că într-o casă cu doi copii mici (diferența dintre fete e de doar 1 an și 9 luni) e haos mereu. Dar e haosul nostru și ne place.

Cum era Ilie?

Ema Chișcari: Ilie! Mi-ar trebui cărți întregi să îl pot descrie așa cum era! El nu era din lumea asta. Era cumva ”deasupra”, în cel mai frumos mod posibil. Cumva, am senzația, privind acum în urmă, că ”sclipea”. Era de o bunătate și o blândețe de care nu mulți oameni din ziua de azi sunt capabili. O putere inimaginabilă de înțelegere a lumii și a sufletelor. De fapt, mereu am zis că Ilie era un om care atinge suflete! Nu aveai cum să nu îl îndrăgeșți. Îi plăceau oamenii și îi plăcea să socializeze. Avea un cuvânt bun pentru fiecare, fiind în același timp foarte actual în idei și societate.

Lucra extraordinar de mult pentru ceea ce îi plăcea. Îi plăcea să studieze! Era un geniu și avea o capacitate formidabilă de asimilare și sintetizare. După terminatea studiilor de masterat a plecat pentru trei ani în Ierusalim, unde a studiat la Studium Biblicum Franciscanum. Cei trei ani au fost încheiați cu diplomă de excelență – Summa cum laude. În paralel, și-a făcut și doctoratul în țară, la Sibiu, terminat tot cu cea mai înaltă distincție de excelență.

Își iubea familia mai presus de orice, iar Irina era raza lui de bucurie în orice moment. A fost în adevărat extaz când a aflat că o să mai avem un bebe. Din păcate, nu a mai știut, la dimensiune pământească, de venirea unei alte fetițe a lui. Le-ar fi adorat și ar fi fost până la Soare de mândru de ele cum știu sigur că acum este extrem de mândru de mine și de cum am reușit să manageriez toată situația până în momentul de față!

Care ți se pare cel mai important lucru pe care l-ai învățat de la Ilie?

Ema Chișcari: Nici n-aș ști de unde să încep! Dar am înțeles ce înseamnă toleranța, bunătatea, compasiunea, blândețea. Am învățat că nu e cel mai bine să ai mereu dreptate.
Am învățat că pacea e mult mai bună decât dreptatea! Am aflat ce înseamnă iubirea sinceră și devotată până la total, în fiecare por de om!

Dar să zicem și că ulterior am realizat că viața trebuie trăită moment cu moment, trăită ca și cum ar fi mereu ultima zi. Am aflat că toate trec, fie bune, fie rele! Nimic nu e veșnic și, într-un final, tot ceea ce contează este ceea ce rămâne mereu în urma ta: modul în care ești amintit, modul în care ai trăit, modul în care ai reușit să atingi sufletele cu care ți s-a intersectat viața.

Cum te descurci cu fetele? Te ajută cineva?

Ema Chișcari: Mă descurc exact pe principiul ăla ”și când nu mai poți, mai poți un pic”. Este groaznic de greu să crești singură doi copii. Cred că cel mai important este să poți să reziști psihic și să fii sănătos. Le cresc singură zi de zi, dar dacă am nevoie de ajutor, am unde să strig după cavalerie sau artilerie grea (familia mea, părinții lui Ilie – cu care am ținut mereu legătura, verișori, prieteni foarte apropiați și chiar unii oameni din biserica în care a slujit). Doar că mie nu-mi prea place să cer ajutor, merg pe principiul că ajutorul îl cer doar dacă este ultima și singura soluție la care să apelez.
Sunt independentă și asta îmi dă o oarecare senzație de putere și siguranță! Nu depindem de nimeni și de nimic, sunt doar eu și fetele mele și apoi restul lumii.

Mai mult, faptul că am mers sărbătoare de sărbătoare la biserica m-a ținut conectată cu oamenii și cu puterea aia de sus care m-au ținut pe linia de plutire.

Muzica m-a ajutat foarte mult! Muzica și dansul! După o anumită perioadă de la accident am reînceput să ascult radio-ul (una din marile mele iubiri) și să dansez (tot una din marile iubiri). Acum ascult muzică și dansez cu fetele în casă aproape în fiecare zi. Radioul e deschis mai non-stop. Fetele au început să ia lecții de pian și balet.
Ce știu ele despre tatăl lor?

Știu că a plecat la Doamne-Doamne. Că așa se mai întâmplă, unii oameni pleacă în cer. Știu că are aripi de înger și că are grijă de ele de acolo de sus. Se uită la pozele cu el, vorbim despre el. Nu știu detaliile urâte despre accident sau despre ce s-a întâmplat după accident. Am încercat să le prezint situația fără să le mint, doar să omit ”urâtul” din poveste. Dar e greu! E foarte greu să gestionezi așa ceva. Cea mică plânge, de multe ori, că ea nu l-a văzut niciodată, că nu are și ea poze cu el, iar noi avem.
Cea mare, de exemplu, a venit într-o zi de la școală plângând în hohote că îi e dor de tati… Te rup lucrurile astea… E greu de dus așa ceva…

Știu, din ce am citit în presă atunci, că la volan era o tipă care nu avea nici permis și consumase și foarte mult alcool. Mai știi ceva de ea? Justiția și-a făcut treaba?

Ema Chișcari: Nu! Nu am vrut să știu nici atunci și nici acum nu vreau să știu nimic despre ea. M-am protejat. Așa am simțit eu că trebuie să fac. Cât despre justiție… și-a făcut treaba ca la noi. Nu vreau să comentez.

Cum a fost cu implicarea presei?

Ema Chișcari: Greu și aici. Știu că în săptămâna aia au vuit toate: presă, TV… Îmi amintesc că am văzut un reportaj care prezenta faptele așa cum au fost. Apoi, nu am mai urmărit. Nu-mi amintesc eu mare lucru din săptămâna aia. Pe măsură ce a mai trecut timpul, au început să apară tot felul de știri false și atacuri. Presa caută senzaționalul și, de multe ori, acolo unde nu există, îl face. Nu am mai vrut să știu nimic. M-am protejat din nou. Am evitat să mai văd ceva despre subiect.

Preotul Ilie Chișcari s-a remarcat ca un om de carte şi un teolog promiţător.

Până la 30 de ani, a publicat mai multe lucrări şi studii ştiinţifice de mare valoare, fiecare în parte demonstrând un caracter ştiinţific şi academic de excepţie, fiind apreciat de întreaga comunitate de cercetători biblişti ortodocşi din România.

Încă din timpul studiilor universitare, a arătat o înclinare deosebită către studiu, cu o capacitate mare de cercetare în domeniul Teologiei Biblice, preotul Ilie Chișcari obţinuse titlul de doctor în Teologie. A urmat cursuri aprofundate de master la Facultatea de Ştiinţe Biblice şi Arheologice, Studium Biblicum Franciscanum, din cadrul secţiei din Ierusalim a Universităţii pontificale Antonianum.

Ilie Chişcari era un bun biblist, fiind un fin cunoscător al limbilor clasice: greacă biblică, latină, ebraică biblică, aramaică biblică, aramaică targumică, dar şi al celor moderne: engleză, italiană şi franceză, la nivel avansat.


Loading...

About the author

Maya O.

View all posts