Frica, sălaşul păcatului şi al necredinţei


Hristos, atunci când intră în cămara sufletului nostru, vine şi potoleşte cu puterea Sa toată agonia păcatului şi linişteşte marea vieţii în care vrăjmaşul ne scaldă spre a ne pierde.

omnul nostru Iisus Hristos ne întăreşte permanent pe fiecare dintre noi, pe cei „care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l împlinesc” (Luca 8, 21). Trimiţând din cer harul Său sfinţitor pentru ca „toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4), Mântuitorul ne arată calea pe care trebuie să mergem, prin poruncile şi îndemnurile Sale, încununate de Legea cea nouă, a iubirii. Desăvârşirea, la care sufletul fiecăruia dintre noi tinde, este un pisc al înălţimilor duhovniceşti, pe care mulţi încearcă, sau ar trebui să încerce, să-l cucerească printr-o viaţă virtuoasă.

În paragraful scripturistic ce se citeşte în Duminica a IX-a după Rusalii regăsim una din multele şi preaslăvitele minuni pe care Domnul, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a săvârşit în timpul activităţii Sale pământeşti. Umblarea pe mare şi potolirea furtunii arată, încă de cum ne aruncăm privirea spre text, o întâmplare neobişnuită, care pur şi simplu trezeşte în noi un simţământ ciudat şi ne face să intrăm în pielea personajelor de acum două mii de ani, care luau parte la ceva cu totul şi cu totul nemaiîntâlnit.

Venirea pe mare a lui Iisus în toiul nopţii şi al furtunii este un moment de maximă intensitate pentru ucenicii aflaţi în corabie „la multe stadii depărtare de ţărm”, întrucât ei erau deja puternic înfricoşaţi de faptul că barca era „învăluită de valuri”. Pentru noi, aşişderea şi pentru ucenicii Mântuitorului, care nu erau încă suficient pregătiţi duhovniceşte, cum nici noi nu suntem, frica era un sentiment total normal în preajma unui astfel de eveniment, care le putea pune viaţa în pericol. Mai mult decât atât, în momentul când ucenicii L-au zărit pe Mântuitorul „umblând pe mare”, spune evanghelistul că „s-au înspăimântat, zicând că este nălucă, şi de frică au strigat”. Iar Domnul Hristos, intervenind la apariţia unei astfel de situaţii, contribuie imediat la restabilirea calmului ucenicilor şi, pentru a le alunga frica, le spune: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Întotdeauna, pentru a-L găsi pe Dumnezeu şi a putea comunica cu El trebuie să îndrăznim.

Prin rugăciune, prin ascultarea şi împlinirea voii lui Dumnezeu şi prin participarea la viaţa liturgică a Bisericii noi avem îndrăzneala cea bună spre a dobândi Harul Sfântului Duh, iertarea păcatelor şi înveşmântare în nemurire. Din acest motiv Hristos spune ucenicilor: „Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi!”. Pentru a prefigura atitudinea pe care noi, urmaşii Apostolilor, trebuie să o avem în raportul nostru cu propria mântuire, El ne îndeamnă să avem îndrăzneală. Fără îndrăzneala cea bună creştinul pierde calitatea de fiu şi moştenitor al Împărăţiei lui Dumnezeu. Împlinirea poruncilor şi a voii lui Dumnezeu se face numai prin îndrăzneala împletită cu smerenie, care dă dovadă de calitatea noastră de creştini. În alt pasaj, Mântuitorul ne îndeamnă iarăşi: „dar îndrăzniţi. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Vedem, deci, în mod clar, faptul că numai prin îndrăzneala cea bună aflăm calea care duce la viaţa cea veşnică.

În acelaşi îndemn dat de Hristos Apostolilor vedem în finalul adresării o structură ce are ca scop restabilirea temperamentului ucenicilor înfricoşaţi. Mântuitorul le spune: „Eu sunt; nu vă temeţi!”. Cu această intervenţie a Domnului, ce are ca scop liniştirea interioară a acelora ce Îl considerau a fi o nălucă, totuşi, apostolii rămân nu pe deplin încredinţaţi de veridicitatea a ceea ce văd cu ochii. Drept urmare la această puţină calmare a apostolilor, Petru, ca cel care era deja cunoscut pentru numele credinţei ce îl purta, Îi spune lui Hristos următoarele: „Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă”. În această primă replică a apostolului se vede marea lui credinţă. Frica era absorbită parţial de curajul şi îndrăzneala de a vedea mai de aproape pe Cel Care îi spunea lui a fi Mântuitorul. Dorea să se încredinţeze pe deplin de aceasta. Prin urmare, Mântuitorul îi spune: „Vino!”. „Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit la Iisus”. Atât de mult era Apostolul Petru absorbit de bucuria de a-L avea iar alături pe Cel ce stăpâneşte toate, încât a uitat de cele ce îl înfricoşau, astfel că nici nu le mai dă importanţă, nici nu îi mai pricinuiesc niciun fel de rău. Dar, consemnează Sfântul Evanghelist Matei şi spune: „Dar văzând vântul puternic, s-a înfricoşat şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: «Doamne, scapă-mă!»”. Vedem foarte clar faptul că preocuparea omului pentru cele ce nu au tangenţă cu mântuirea şi Împărăţia lui Dumnezeu scot pe om din sfera puterii dumnezeieşti pe care, prin credinţă, o primim. Petru a avut credinţa bucuriei de a fi din nou lângă Cel ce îl păzea, oferindu-i maximă alinare. Din moment ce a pierdut legătura cu Hristos şi cu bucuria de a-L revedea, vântul puternic şi marea învolburată i-au dat de înţeles cele în care el se află şi, imediat, şi-a pierdut nădejdea şi credinţa. Prima dată el Îl văzuse pe Hristos şi nu îi mai trebuia nimic altceva. S-a încredinţat de cuvintele Lui şi a pornit cu cea mai mare nădejde că porunca Lui va fi ca o plută sub picioare pentru el. Astfel s-a şi întâmplat. Însă, grija pentru lume i-a redat repede frica şi a început să se scufunde. Iar Mântuitorul îi reproşează: „Puţin credinciosule, de ce te-ai îndoit?”. Cu alte cuvinte, credinţa şi nădejdea noastră trebuie să fie desăvârşite pentru a putea accesa binefacerile venite odată cu acestea. „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel din ceruri, desăvârşit este” (Matei 5, 48), ne spune Mântuitorul în legătură cu calitatea credinţei pe care trebuie să o avem.

Mai departe, în relatarea Sfântului Apostol şi Evanghelist Matei se spune că Iisus, „suindu-se în corabie, vântul s-a potolit”. Astfel, îndoita minune ce se petrece în faţa ucenicilor Domnului, Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos întăreşte credinţa de care a dat dovadă în primă fază Sfântul Apostol Petru şi ne încurajează să îndrăznim la marea şi nemăsurata milă a Dumnezeului nostru Cel Mult-milostiv. Potolirea furtunii după intrarea în corabie arată un sens mult mai profund, şi anume: acela că Hristos, atunci când intră în cămara sufletului nostru, vine şi potoleşte cu puterea Sa toată agonia păcatului şi linişteşte marea vieţii în care vrăjmaşul ne scaldă spre a ne pierde.

După toate aceste mari descoperiri ale lui Dumnezeu în viaţa noastră, învăţând cât de importantă este credinţa ancorată în nădejde pentru mântuire, recunoaştem pe Hristos nu numai ca un Binefăcător, ci mărturisim împreună cu apostolii care „s-au închinat, zicând: «Cu adevărat, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu!»”.

Vedem din acest pasaj scripturistic, pe de o parte, purtarea de grijă a lui Dumnezeu faţă de toţi cei care fac voia Lui şi Îi urmează poruncile dătătoare de viaţă. Pe de altă parte, însă, această relatare vine şi ca o mustrare pentru noi, cei din ziua de astăzi, care la stadiul credinţei Sfântului Apostol Petru nu putem nici măcar privi cu ochii duhovniceşti ai sufletului. Ceea ce ne ţine departe de Dumnezeu este frica, datorată păcatelor şi relelor care decurg din ea, şi anume: necredinţa şi deznădejdea. Altfel spus, frica este rezultatul acestor acţiuni pe care omul le săvârşeşte sau, mai bine spus, este rezultatul refuzului omului în a urma o cale firească, conformă cu voia şi poruncile lui Dumnezeu.

Relaţia noastră cu frica ar trebui să fie una de distanţare, de incompatibilitate. Aceasta ar veni cam aşa: diavolul, în calitate de procuror, la ieşirea sufletului din trup, vine şi bate la uşa sufletului, cu dorinţa de a lua în primire pe cel ce a urmat îndemnului acestuia, al răului. În funcţie de starea noastră, deschidem sau nu uşa. Frica afirmă şi ne dă de gol pustietatea sufletului. Nădejdea, însă, şi credinţa puternică în ajutorul lui Dumnezeu, îşi arată tăria şi răspunsul ferm că noi îi aşteptăm pe îngerii luminii, ai lui Hristos, de la care am învăţat cum să credem şi să nădăjduim printr-o viaţă exemplară în mântuire şi desăvârşire.

Totodată, aici întâlnim şi o parte bună a fricii, o latură ce ne ajută în ascensiunea noastră duhovnicească spre Împărăţia lui Dumnezeu. Aceasta este, aşa cum îi spun sfinţii părinţi, frica de Dumnezeu. Mai explicit, ea nu se referă exclusiv la sentimentul de teamă, de spaimă în faţa Dreptului Judecător, ci ea conturează o trăire în pioşenie, smerenie şi supunere faţă de Atotputernicul Dumnezeu. Sfinţii părinţi spun că viaţa omului este legată la un capăt de frica de Dumnezeu, iar la cealaltă de dragostea de Dumnezeu. Acestea două trebuie să menţină în echilibru sufletul care se află între ele, astfel încât să nu intrăm în familiarizarea cu cele duhovniceşti, dar nici să-L simţim pe Dumnezeu ca pe un aprig Judecător. Dimpotrivă, El este noianul de bunătate, Care „voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4).

În final, Mântuitorul accentuează prin această întâmplare, petrecută pe Marea Galileii, importanţa credinţei şi a nădejdii în voia şi poruncile lui Dumnezeu, fără ca nimic din cele ale lumii să ne distragă de la Cel ce este „Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 4, 6). Frica este sălaşul păcatului, al necredinţei şi al deznădejdii, ca o urmare defectuoasă a rătăcirii de la calea lui Hristos. Să avem tăria de a îndrăzni să-L urmăm pe Hristos acolo unde El ne duce, „unde nu este durere, nici întristare, nici suspin, ci viaţă fără de sfârşit”.


About the author

Maya O.

View all posts