O poveste de suflet…


Un bătrân se plimba cu câinele său pe o potecă. Se bucura de peisaj, când deodată căzu mort la pământ.

Sufletul lui își aminti că bietul câine era mort de mult, mult timp și se întrebă unde anume duce poteca aceea.

După ceva timp ajunse la un zid alb ,înalt ,ce părea făcut din marmură iar singura intrare era o poartă făcută din perle și aur pur.

De-o parte a porții era un om așezat la o masă.

Bătrânul se opri în fața lui și-l întrebă :

– Scuzați-mà, ce este dincolo de poartă?

– Raiul, domnule.. răspunde omul.

– Ce fericit sunt! Aș putea primi puțină apă?

– Sigur că da, te rog să intri!

Și deschise poarta.

– Poate intra și prietenul meu?, întrebă făcând semn către câine.

– Îmi pare rău domnule, dar animalele nu pot intra.
Bătrânul se gândi un moment, apoi făcu un pas înapoi și plecă mai departe cu tovarășul său.

Ajuns în vârful unui deal, se trezi în fața unei ferme cu o poartă ce nu părea să fi fost vreodată închisă, și nici o urmă de gard.

La umbra unui pom, un om citea o carte.

– Scuzați-ma, aveți puțină apă?

– Sigur că da ! Puțin mai în față e o fântână, serveste-te!

-Și prietenul meu?, întrebă bătrânul arătând spre câine.

-Lângă fântână găsești un vas , toarnă-i câtă are nevoie.
Bătrânul scoase apă proaspătă din fântână și își potoli setea, împreună cu tovarășul lui de drum.

-Cum se numește locul acesta?

– Aici este raiul, domnule!

– Nu prea e clar pentru mine. Înainte să ajung aici, am trecut prin fața unei porți din perle și aur, unde mi s-a spus același lucru.

– Știu locul acela. Acolo este infernul, domnul meu.

– Și nu vă deranjează că folosesc același nume?

– Absolut deloc! Ne este mult mai ușor să-i recunoaștem pe cei care, din comoditate își abandonează cei mai buni prieteni..

Sursa: facebook


About the author

Maya O.

View all posts